S-au văzut, s-au împrietenit, s-au îndrăgit, s-au căsătorit și au creat o familie frumoasă. În 1980, Vasile și Ana au început să își scrie împreună povestea lor.
Vasile lucra la Muzeul de Arheologie în Chișinău și se pregătea să intre la Institutul poligrafic din Moscova, la facultatea ”Grafică de carte”. Ana muncea la o ospătărie în incinta unei organizații, în apropierea acelui Muzeu de Arheologie. El venea des să ia masa acolo, pentru că mâncarea era gustoasă, ieftină și cozi mari nu se formau.
Atunci s-au cunoscut și s-a legat între ei o prietenie frumoasă.
Dorința lui Vasile s-a îndeplinit și a devenit student prin corespondență la Moscova. Iar în toamna anului 1982, Vasile și Ana au jocat nunta. Au făcut o nuntă frumoasă, la țară în cort cum se făcea pe timpuri. Toamna acelui an a fost secetoasă, dar la nunta lor a plouat toată noaptea, semn bun pentru o căsnicie fericită.
În anul 1983, pe data de 19 martie, Ana gătea sarmale, era ziua de naștere a lui Vasile. Era însărcinată și chiar în acea zi s-a început durerile facerii. Au chemat ambulanța și seara a venit pe lume prima fiică. Numele fetiței i l-a dat Vasile, au numit-o Victoria. Peste patru ani, s-a născut și cea de-a doua fică, Cristina.
Vasile și Ana Movileanu au format o familie sănătoasă și frumoasă, având la temelie dragostea și respectul reciproc. Rolurile în familia lor erau bine împărțite, soția se ocupa de treburile casnice, avea grijă de fete și de soț. De asemenea, Vasile era un soț exemplar, un tată iubitor și muncea mult, un adevărat pilon de încredere și putere. Ana mai avea o pasiune, îi plăcea să coase la mașină. Le confecționa fetelor multe hăinuțe. Timpul petrecut împreună era cel mai valoros. Zilele de odihnă le petreceau în natură, jucau jah, culegeau ciuperci și, sigur, Vasile picta.
”Când eram micuță aveam multe vise, cu toate acestea nu îmi imaginam că familia îmi va influența atât de mult viața de adult. Am ales meseria mamei de croitoreasă și a tatei de pictor. Îmbinând pictura, arta decorativă, croitul și cusutul am devenit designer vestimentar, scecializându-mă pe crearea de accesorii și participând la diferite expoziții”, povestește Victoria, fiica mai mare.
Urcușurile și coborâșurile făceau parte din viața lor, dar ei le depășeau prin ascultare, comunicare și respect reciproc. ”Crearea unei familii frumoase e tot o artă”, spunea Vasile.
”Tata m-a învățat să fiu responsabilă, să nu-mi fie frică de dificultăți, îmi vorbea ca unui adult, discutam situații de viața pe picior de egalitate, mă lăsa să iau decizii de una singură și asta îmi insufla încredere și curaj. Tata mi-a cultivat dragostea față de carte și de artă, m-a învățat să observ frumosul în tot ce mă înconjoară, m-a învățat să iubesc oamenii și să prețuiesc viața”, își aduce aminte Cristina, fiica mai mică.
Anii au trecut, Vasile și Ana au devenit bunici. Din păcate, Vasile nu și-a putut vedea sau ține nepoții în brațe spunându-le povești din cărțile ilustrate. Boala care l-a urmărit toată viața, l-a învins iar el ne-a lăsat pentru o lume mai bună, o lume fără suferință.
VM