Chiar dacă nu l-au primit în clasa a II-a la școala din Ialoveni pentru că nu putea merge, Vasile era totuși bucuros, acum știa că există o școală în care el ar putea învăța. Pentru el această școală a fost foarte importantă. Era unica lui șansă și era gata să facă tot ce-i stătea în puteri. Tata a început să se gândească cum să-i meșterească niște cârje, avea mâni de aur și putea să construiască o casă de la temelie până la acoperiș, dar lemnăritul îi plăcea îndeosebi.
Tata, Ștefan a lucrat câteva zile la confecționarea cârjelor. Vasile în acest timp, stătea tot pe lângă tata, punându-i diferite întrebări. Când erau gata cârjele, Va-sile a început să se antreneze. Se ridica pe ele, dar la fiecare încercare de a păși, cădea, iar se ridica și iar cădea. Tata se uita de pe prispă la baiat cum se chinuia, cu inima cât un purice. A fost foarte greu pentru el pentru că nu putea să-l ajute cu nimic, suferea când vedea că toate încercările băiatului erau zadarnice. Atunci, ta-ta, într-un moment de disperare, i-a spus băiatului: ”Dacă nu te înveți a merge, îți tai gâtul.” Vasile s-a uitat la el mirat și l-a întrebat cu naivitatea sa de copil: ”Cum? … ca la miel?“ (căci vedea cum tata tăia mielul de Paște). Și a izbucnit în plâns. Tata s-a întristat și mai tare, pentru că își iubea băiatul la nebunie și i-a părut rău că furia a pus stăpânire pe el. Într-adevar, vorbele pot ucide, dacă nu știm să ne oprim la timpul potrivit. Tata a luat cârjele și le-a rupt în două, apoi a luat copilul în brațe și l-a strâns la piept, după care i-a spus, de data aceasta cu multă căldură: „Cât am să trăiesc eu, pe tine n-o să te supere nimeni.” Și, atunci, a luat decizia să meargă cu băiatul la sanatoriul din Saharna.
Dar până a ajunge la Saharna, trebuia să facă niște analize tocmai la raion. Tata era întristat, avea și de ce, pe atunci transport nu era ca în zilele noastre și drumu-rile prin sate nu erau asfaltate. Era începutul anilor 60, trecuse puțin după cel de-al II Război Mondial, timpurile erau grele. În tot satul, erau trei mașini a Sovhozu-lui. Iar dacă vroiai să te duci undeva trebuia să te înțelegi din timp cu șoferul, în cazul în care se ducea cineva la cărat paie, putea să te ia și pe tine. Dar, Ștefan Mo-vileanu dorea foarte tare ca Vasile să aibă parte de carte și să-și găsească rostul în viață. Pentru acest efort, Vasile le-a fost foarte recunoscător părinților.
Pe la mijlocul lunii Iunie, într-o zi însorită, s-a dus mama cu Vasile la Lăpușna să facă niște analize. S-au pornit cu noaptea-n cap într-o mașină care ducea porci la fermă. Înapoi, s-au pornit pe jos, au mers timp de aproximativ trei ore, nu era pentru prima dată. Mama îl ducea în brațe, dar când obosea, îl lăsa să meargă de-a bușelea. Încet, încet, satul rămânea în urma lor, când pe neașteptate s-a în-nourat și a început a ploua, cu picături mari și des, apoi, tot mai des și mai des, s-au pomenit într-un potop dezlănțuit cu tunete și fulgere. Potopul a pus stăpânire peste tot, nu se mai vedea cerul și pământul. Urgia dezlănțuită i-a cuprins într-un șuvoi mare și îi ducea la vale spre iazul din apropiere.
În acele momente de mare cumpănă, doar rugăciunile mamei mai aveau putere. Cum îi ducea șuvoiul, au trecut pe lângă un copac răsturnat și Vasile s-a agățat primul de el, apoi și mama. Vasile s-a urcat pe o creangă mai sus și a zărit ceva la orizont. Mama a luat băsmaua din cap și a început să fluture cu ea. Poate i-a simțit câinii de la stâna din apropiere sau a auzit Domnul rugăciunele mamei, căci au venit doi ciobeni să-i salveze. Aceștia i-au hrănit cu caș și lapte și i-au adăpostit. Acasă au ajuns noaptea cu o căruța care venise la stână după lapte.
Într-un final, au adunat toate documentele și analizele pe care le-a cerut doctorul, au luat niște mere și plăcinte pregătite de mama și au plecat la Saharna. Era un sanatoriu mare unde veneau la odihnă sau la tratament veteranii de război din toate republicile care făceau parte din Uniunea Sovietică. Spitalul se afla pe malul Nistrului, într-o zonă foarte frumoasă și liniștită, cu potecuțe pline de flori, cu bănci pentru odihnă, cu păsărele care ofereau concert gratuit.
Salonul în care stătea Vasile se afla vizavi de sala de operații și era acolo un miros specific, un iz de medicamente amestecate cu sânge, pe care nu-l mai simțise nicăeri, și pe care l-a ținut minte toată viața.
L-au operat la piciorul stâng, noroc că nu se atrofiase de tot, mai putea să miște puțin degetele. După operație, a stat în pat mult timp, mai ieșea afară la umbra unui copac. Şi atunci, i-au pus piciorul în ghips ca să îndrepte contractura. Dar, din pacate, i-au pus ghipsul prea sus, până la brâu. Când s-a uscat ghipsul, acesta s-a înfipt în piele și Vasile a început să aibă dureri insuportabile. Băiatul s-a plâns surorii medicale, dar aceasta a crezut că sunt mofturi de copil și nu i-a luat în seri-os plângerile. Copilul tăcea și suferea și nu spunea la nimeni, pentru că știa, dacă îi va reuși să se deplaseze cu ajutorul costiliilor, va merge și la școală.
Se alina cu dorul de părinți, de frați, de satul natal, Secăreni și de puișorii cu care se juca în ogradă, când rămânea singur pentru că ceilalți erau plecați la muncă sau când se suia pe scroafă după ce era adusă de la păscut de fratele Mihai. Dar durerea nu-i trecea, doar un strigăt de disperare i-a făcut pe medici să observe că cerșafurile erau pline de sânge și doar atunci i-au scos ghipsul. Era doar un copil, visa, tăcea, și din când în când plângea.
Se spune că cei care au avut multe greutăți poartă o lumină mare. El nu a avut o asemenea copilărie minunată ca în aceast tablou, dar a pictat-o în sufletul său. Aceasta este una dintre acuarelele pe care le va picta în viitor.
Multe lucruri interesante a văzut Vasile în vara aceia la Saharna. Aici, prima dată, el a văzut cum oamenii joacă șah, o pasiune pe care a dezvoltat-o mai târziu. Tot aici a întâlnit oameni cu diferite probleme de sănătate: unul doar cu o mână, altul doar cu un picior, unul nu avea nici mâini, nici picioare, dar îi plăcea să fumeze și sora medicală îi aprindea țigara, iar el în semn de recunoștință îi spunea glume. Vasile s-a împrietenit cu alți copii și prin joacă a învățat să meargă în cârje. El a învățat să meargă singur, vertical, astfel vedea lumea mai bine. El a fost fericit și entuziasmat, dar chiar și atunci nu a reușit să ajungă la școală...
Ana Movileanu